După meciul cu Serbia, fotbalistul Găbiţă, care a fost antieroul partidei, ne-a vorbit cu aroganţa şi obrăznicia caracteristice unui adolescent tupeist de vreo 16 ani. Dacă nu i-aţi auzit declaraţia, căutaţi-o, merită. Pe scurt fie spus, „vinovatul fără vină” mai avea un pic şi ne certa pe toţi.
Pentru insolenţa sa, într-o şcoală religioasă de prin secolele trecute s-ar fi trezit cu o scatoalcă peste cap şi cu genunchii aşezaţi pe boabe de cucuruz, drept pedeapsă. Ferice de noi, acele vremuri retrograde au trecut!
Un bun învăţător, fără s-o arate neapărat, ar fi fost impresionat de agerimea şi curajul unui puştan de vârsta sa. Ar fi remarcat şi latura aceasta. În epoca modernă, Găbiţă al nostru s-ar fi văzut nevoit să-şi ceară scuze în faţa clasei la ora de dirigenţie şi să poarte o discuţie cu psihologul liceului. Şi basta.
Citește și
Pentru că, uneori, Tamaş se comportă de parcă ar fi băiatul prins de director la ţigară prin toaletele liceului, dar făptaşul isteţ şi smecheraş nu se lasă aşa uşor, aruncând şi-o vorbă de spirit spre amuzamentul colegilor care-l privesc admirativ, având convingerea că lumea e guvernată de reguli idioate pe care doar fraierii le respectă.
Din păcate, Tamaş nu e vreun tânăr proaspăt ieşit din pubertate, ci doar un bărbat care, sub anumite aspecte, parcă a uitat să iasă de acolo. Sună aproape poetic. Mai direct fie spus, uneori, Găbiţă dă dovadă de imaturitate şi lipsă de maniere. „Spuneţi-mi voi ce s-a întâmplat” sau „Oricum credeaţi că pierdem, lăsaţi vrăjeala” sunt dovezi în acest sens. Un învăţător blând şi înţelept ar zâmbi la auzul acestor replici. Noi râdem şi ne enervăm, în acelaşi timp.
Pe de altă parte, ca să fim şi avocaţii apărării, înţeleg frustrarea unui sportiv care ştie că i se vor arunca toate oalele în cap - deşi lucrurile nu merg prost exclusiv din cauza vestiarului - sau aluzia că unii confundă naţionala României cu Burleanu şi compania, cu o tabără adversă, nu cu selecţionata ţării lor. Tipica diviziune românească pe care o trăim în prezent şi la care cred că se referea şi Gabi.
Tamaş a stat mereu în vizorul presei pentru că a generat atenţie.
Mai întâi, a produs admiraţie pentru că a fost printre cei mai de perspectivă jucători din România în ultimele decenii. Un fundaş cu nişte calităţi ieşite din comun în care citeai faima ce avea să vină. Însă, Găbiţă al nostru a schimbat zeci de cluburi (n.r. - şi de fotbal), a cutreierat campionate precum cele ale Franţei, Angliei, Turciei sau Rusiei, însă succesul preconizat nu a mai venit. A ajuns acolo unde toţi îşi doresc să păşească, dar foarte puţini reuşesc. A mocnit, a lâncezit, s-a stins pentru că s-a bazat aproape integral pe calităţile fizice şi tehnice primite la naştere şi prea puţin pe voinţă şi sacrificiu. În rest, tot viaţă bună, tati.
Apoi, a început să genereze stupoare spărgând uşi în dimineţi înceţoşate şi construindu-şi o faimă de petrecăreţ cu o lungă expertiză în domeniu. Când se poate realiza un serial cu escapadele tale, nu mai poţi pretinde să primeşti necondiţionat aplauzele cuvenite unui mare sportiv, care şi-a sacrificat multe plăceri ale vieţii doar pentru a reuşi în iarbă. Nu, în postura aceasta eşti „cărniţă” fragedă pentru presa de scandal. E şi o chestiune de asumare.
Deşi sună ciudat la prima vedere, Gabi Tamaş este cel mai selecţionat şi mai experimentat fotbalist convocat de Contra pentru dubla cu Lituania şi Serbia. Teoretic, fundaşul de 34 de ani este un „bătrân” de la care ar trebui să înveţe tânăra generaţie de care ne legăm toate speranţele viitorului.
Când mai criticăm puştii de astăzi să ne gândim un pic şi la modelele sau profesorii din jurul lor. Ne vom da seama că „viaţa e complexă şi are multe aspecte”, vorba unui personaj din Filantropica lui Caranfil.
Cristian Aszalos
