Arman Karamyan a vorbit pentru Look Sport despre cei mai bine de 10 ani petrecuţi în fotbalul românesc, perioadă în care a jucat pentru cluburi mari precum Rapid, Poli Timişoara sau FCSB.
Convins să vină în România de Mihai Stoichiţă, alături de fratele său Artyom, Arman Karamyan nu regretă alegerea făcută şi spune că cel mai bine s-a simţit în perioada 2007-2010, când a jucat pentru Poli Timişoara.
Cine te-a îndrumat spre fotbal şi ce amintiri ai de la primul tău meci din carieră?
Citește și
Arman Karamyan: În Erevan era o bază de fotbal lângă blocul unde stăteam. Eu şi fratele meu aveam şase ani şi am mers pe teren, unde l-am întâlnit pe antrenor şi i-am zis că vrem să jucăm şi noi fotbal. De acolo a început şi viaţa noastră în fotbal. Pe primul nostru antrenor îl chema Levon Xachatryan. Tatăl lui, Hamlet Xachatryan, a fost un mare fotbalist.
La începutul anilor 2000 ai înscris foarte multe goluri în ţara ta, la Pyunick şi Kilikia Yerevan. Care a fost secretul acestor cifre nemaipomenite? Ai primit vreo poreclă din partea adversarilor datorită eficienţei tale din atac?
Da, am fost doi ani la rând golgheterul Armeniei, cu 21 de goluri în primul an şi 36 în al doilea. Eu zic că secretul (numărului mare de goluri date – n. red.) a fost fratele meu Artyom, pentru că 70% din pase le primem din partea stângă când centrări perfecte. Eram foarte profesionişti şi iubeam fotbalul. Ne gândeam numai la fotbal. Am avut ambiţie şi dorinţă să marchez. Nu am avut poreclă, dar antrenorii spuneau că dacă suntem ţinuţi (la echipă – n. red.) avem şansa să câştigăm (trofee – n. red.). Doi ani consecutivi am câştigat campionatul, cupa şi supercupa Armeniei (la Pyunick Erevan – n. red.).
Acum doi ani, fratele îmi spunea că Mihai Stoichiţă v-a convins să veniţi în România. Cum ţi s-a părut nivelul competiţional din Liga 1 la vremea respectivă? Te-ai gândit vreun moment că nu ai făcut alegerea potrivită?
În 2002 noi am fost în prima ligă din Grecia, la Panachaiki.După aceea, în 2003, am evoluat în campionatul Ucrainei la Arsenal Kiev. După ce am terminat cu Arsenal Kiev, în 2004, Mihai Stoichiţă şi Mihai Stoica ne-au zis dacă vrem să jucăm în România. Atunci eram jucător şi în naţionala Armeniei. Noi am zis că ne dorim foarte mult să mergem în România, pentru că în 2000, când jucam la Mika Asrarak, am văzut Rapidul pe Giuleşti şi ne-am dat seama că e un campionat puternic. După patru ani, am avut posibilitatea să venim aici. Din 2004 şi până în 2011, campionatul României a fost foarte puternic şi bun.
E un regret pentru tine că ai fost folosit prea puţin de Rapid şi ai stat departe de fratele tău?
Alegere a fost foarte bună, eram multumit că o să joc iar împreună cu fratele meu. Din păcate, la Rapid nu am avut şansa să joc şi să arăt calităţile mele din partea lui Răzvan (Lucescu, antrenorul de atunci al Rapidului – n. red.). Din cauza asta, am ales Braşovul.
Braşovul e o altă formaţie unde ţi-ai arătat calităţile de atacant. Cât de mult te-a ajutat acea experienţă în acomodarea cu fotbalul românesc? Cum era colectivul de jucători pe care i-ai găsit acolo?
La Braşov am jucat şi am marcat aproape meci de meci. Pentru mine a fost foarte greu. Trei ani cât am stat fără fratele meu au fost cei mai grei ani din viaţa mea ca fotbalist. Dar am fost profesionist, am jucat apoi şi la Bistriţa, si la Piatra Neamţ, si am jucat toate meciurile. La Braşov, colectivul a fost foarte bun cu mine . I-am avut prieteni pe Surdu şi Tatarciuc. M-am simţit foarte bine şi la Braşov, şi la Bistriţa, şi la Piatra Neamţ.
O altă formaţie din ţara noastră cu care te identifici este Poli Timişoara. Ai jucat trei ani acolo, unde erai om de bază. Ce au însemnat pentru tine acei trei ani? De ce au mers aşa bine lucrurile acolo faţă de alte cluburi româneşti unde ai jucat?
Adevărat, pentru mine, timpul petrecut în Timişoara a fost cel mai bun din cariera mea.Pentru că am fost cu fratele meu în teren, la fel ca în Armenia. M-am simţit foarte bine şi, cel mai important, am avut antrenori ca Ovidiu Sabău şi Gabi Balint. Nişte profesionişti adevăraţi, am avut foarte multe de învăţat de la ei. Cu Sabău am făcut istorie, ne-am calificat (în play-off-ul – n. red.) din Champions league şi în grupele Europa League.
Nu pot să nu te întreb despre dubla cu Şahtiorul lui Mircea Lucescu. Pe atunci era deţinătoarea Cupei Uefa. Cum ai trăit acele meciuri? Te gândeai că poate fi eliminată?
Meciul cu Şahtior l-am pregătit altfel. Ne-am uitat pe jocurile lor, dar cel mai important a fost cum a pus echipa şi a pregătit tactica Sabău. În plus, noi am avut o dorinţă foarte mare să arătăm cu toţii ca o echipă, inclusiv maseurii şi doctorii. Am pus suflet şi am muncit zi de zi. Eu şi fratele meu am avut încredere în Dumnezeu şi vom avea toată viaţa noastră. Mircea Lucescu ne-a felicitat pe toţi (Poli Timişoara a eliminat-o pe Şahtior după 0-0 acasă şi 2-2 în Ucraina, bănăţenii având avantajul golurilor date în deplasare – n. red.).
Cum te-ai înţeles cu antrenorul Ioan Ovidiu Sabău? Ce ai învăţat de la el? Cum vă motiva să daţi totul pe teren?
Cu domnul Sabău m-am înţeles foarte bine pentru că dânsului îi plăceau jucătorii muncitori. Nu e un secret, dar eu şi fratele meu munceam până minutul 95. Am învăţat multe lucruri de la el, care îmi folosesc acum ca antrenor.
Tu şi colegii tăi aţi primit vreo primă pentru eliminarea Şahtiorului?
Normal, am primit un bonus, dar e secret.
Care a fost motivul ratării grupelor Champions League, după dubla cu Stuttgart? Ce nu a mers din punctul tău de vedere?
Eu zic că în meciul de acasă am jucat slab. Arbitrul nu a fost prea bun, a dat şi „11” metri pentru Stuttgart. În deplasare am terminat la egalitate, pentru că am avut câţiva jucători suspendaţi, inclusiv fratele meu.
În primăvara lui 2010 ai ajuns la FCSB, alături de fratele tău. Şi de această dată, Stoichiţă ţi-a fost antrenor. Cum a fost pentru tine scurta perioadă de acolo?
La Steaua m-am simţit foarte bine, chiar anul acela am ieşit cel mai bun mijlocaş stânga din campionat. Când ai un antrenor care te cunoaşte şi îţi dă încredere să joci fotbal, cum e Stoichiţă, te simţi foarte bine.
Ai fi vrut să mai rămâi acolo? Ai avut evoluţii bune acolo, ai marcat cinci goluri. Care a fost motivul plecării?
Noi am vrut să ramânem în continuare, dar s-a schimbat antrenorul (în vara lui 2010, în locul lui Mihai Stoichiţă a venit Victor Piţurcă – n. red.) şi el nu ne-a mai vrut pe noi.
Cum te-ai înţeles cu patronul echipei, Gigi Becali?
Cu domnul Becali m-am înţeles foarte bine şi dânsul a fost foarte corect cu noi.
Ce planuri ai în acest moment legate de fotbal?
Momentan sunt antrenor la Concordia Chiajna, am grupa 2003 de juniori B şi jucăm la elite. Sunt antrenor din 2010 aici la club.
Pe cine vezi favorită la titlu în acest sezon? CFR, FCSB sau Craiova?
Toate trei echipe au sanşe să câştige campionatul.
Te-ai gândit că tu şi fratele tău reprezentaţi un caz foarte rar în fotbal? Să jucaţi împreună la aceleaşi echipe aproape toată cariera. Cum de nu aţi luat-o pe căi diferite, cum au făcut fraţii Charlton sau fraţii Baresi?
Au fost cazuri când am avut oferte de la diferite echipe, dar noi am ales să fim împreună.
Cine a fost idolul tău din fotbal?
Pentru mine, atacanţii Oleg Blohin şi Andrei Shevchenko.
Dacă ar fi să te descrii ca şi sportiv de performanţă, ce ai spune despre tine?
Un om credincios, profesionist, un om care iubeşte foarte mult fotbalul şi care trăieşte cu fotbalul.
Interviu realizat de Robert Popa
