EXCLUSIV | Ifeanyi Emeghara, căutător de talente în fotbalul nigerian. Interviu cu fostul fundaş al Stelei: "Nu mi-ar folosi la nimic să câştig întreaga lume dacă îmi pierd sufletul"

E 26 august 2010. Stadionul Letzigrund din Zurich e mai agitat ca niciodată. Peste 5.000 de spectactori aşteaptă cu sufletul la gură executarea loviturilor de departajare. Nu mai e cale de întoarcere. Acum ori niciodată. În tabăra roş-albastră, un jucător s-a pus în genunchi, aşteptând un răspuns la rugăciuni. Gândurile sale sunt atât de puternice încât nimic şi nimeni nu l-ar putea tulbura. Numai când îl priveşti, ai impresia că presiunea cea mai mare e pe umerii lui, chiar dacă nu se numără printre executanţii de la punctul cu var sau printre goalkeeperii care pot întoarce soarta rezultatului în favoarea culorilor pe care le apără sau dimpotrivă. 

 

Fundaşul nigerian, a cărui viaţă sportivă a fost pusă de nenumărate ori la grea încercare, priveşte cu speranţă spre cer. Aşteaptă un semn. Asemeni unui călător aflat în căutarea unei oaze în deşert. Chiar dacă e departe, îşi adună toate forţele pentru a răzbate. 

 

Smiljanic trage, mingea se îndreaptă spre Tătăruşanu, care a ghicit colţul şi respinge şutul. Urmează o adevărată ploaie. Salatic, Abrashi şi Hajrovic ridică publicul elveţian în picioare. Echipa lui Ilie Dumitrescu oferă o replică splendidă prin Stancu, Surdu, Angelov şi Latovlevici. Tabela arată 4-3 pentru FCSB. Acum e din nou rândul lui Tătăruşanu? Aduce bucuria sau prelungeşte agonia? Emeghara îşi continuă rugăciunile. Simte că ceva măreţ se va întâmpla. Şi nu se va înşela. Adili trage în aceeaşi direcţie unde a şutat şi Smiljanic, Tătăruşanu a înţeles intenţiile sale şi a parat lovitura. Cine s-ar fi gândit? FCSB se califică în grupele Europa League, după o primă manşă câştigată cu 1-0 (gol Bogdan Stancu), dar un retur cu multe emoţii datorită reuşitei lui Salatic din minutul 77. 

 

Emeghara a crezut în forţa colegilor săi, în calmul celor care au bătut loviturile de la 11 metri, în siguranţa unui Tătăruşanu aflat la cel mai important meci de până atunci.

 

Aşa s-a distins Emeghara pe terenul de fotbal. Prin perseverenţă, prin eforturile infinite de a-şi ajuta camarazii, cu o pasă, cu o centrare, cu o deposedare, cu o stare de spirit care să dea încredere echipei atunci când apare deznădejdea pe gazon. 

 

De unde poate veni atât optimism? Pentru că Emeghara s-a luptat mereu cu problemele fizice, care le atrag în mod inevitabil şi pe cele interioare. O accidentare la genunchiul drept suferită în ianuarie 2008, înaintea meciului dintre Nigeria şi Costa de Fildeş, primul pentru ţara sa la acea ediţie a Cupei Africii, l-a ”tras pe dreapta” în returul acelui sezon competiţional, în stagiunea 2008-2009, dar şi la începutul celei care a urmat. Masa de operaţie, şedinţele de recuperare şi riscul de a nu mai putea practica niciodată ce iubea mai mult au devenit un adevărat ”Triunghi al Bermudelor” pentru apărătorul nigerian. Dar, cum spune o vorbă din box, ”lupta nu se termină decât după ultimul gong”. 

 

Iată, deci, cum a fost posibilă prezenţa lui Emeghara pe teren la un duel cu atât de mult suspans precum cel împotriva lui Grasshopper Zurich. ”Viaţa greilor nu e uşoară”, este deviza după care ilustrul cronicar George Mihalache îşi intitula una dintre nenumăratele sale cărţi dedicate minunatei lumi a sportului. Fotbalul i-a dat, dar i-a şi luat lui Emeghara. Speranţa nu, dar şansa unei lungi cariere strălucite da. Pe Anfield Road, unde FCSB era la egalitate cu Liverpool (1-1), în primul meci din grupele Europa League, fundaşul care a ratat şansa să joace la Cupa Africii alături de Obi Mikel şi Yakubu s-a accidentat din nou. Era minutul 20 când a părăsit terenul unde au scris istorie nenumărate legende ale ”cormoranilor”. Parcă totul se întorsese pe dos, atât pentru Emeghara, dar mai ales pentru colegii săi, care au încasat alte trei goluri în a doua repriză. Roy Hodgson, tehnicianul lui Liverpool, a făcut la un moment dat un semn ce prevestea ce va urma. Degetele sale arătau cifra trei, exact diferenţa de goluri indicată de tabelă când cavalerul fluierului a anunţat sfârşitul jocului.

 

Sunt încă foarte multe de spus despre cariera lui Emeghara (36 de ani), dar vom lăsa unele detalii pentru partea finală a materialului de faţă. Deocamdată, îi voi da cuvântul fundaşului ajuns antrenor în ţara sa natală.

 

Look Sport: Ce ne poţi spune despre tine în prezent?

Emeghara: Locuiesc în Nigeria. De când a venit pandemia m-am grăbit să stau (cât mai mult – n. red.) timp cu familia mea şi să învăţ cât mai multe lucruri despre fotbal.

 

Pentru că ai adus în discuţie subiectul fotbal, spune-mi ce planuri ai la momentul actual în legătură cu acest sport? Te gândeşti la o carieră de antrenor?

Da, eu şi câţiva prieteni avem o academie în Nigeria, unde cultivăm talentele. Sunt antrenorul principal şi fac tot posibilul pentru a dobândi cât mai multe cunoştinţe despre jocul de fotbal.

 

Mai urmăreşti fotbalul românesc în prezent? Dacă da, e vreo formaţie care te-a impresionat?

Sincer să fiu, nu am avut ocazia să urmăresc Liga 1, dar, din când în când, îmi verific iubita mea echipă Steaua. Ea va avea mereu un loc special în inima mea. Le mulţumesc conducerii, personalului, colegilor mei de echipă şi celor mai buni susţinători din România. Îi mulţumesc şi lui Gigi Becali. Apreciez foarte mult că mi-a dat oportunitatea de a face parte din istoria echipei. Îi doresc tot binele acestui club.

 

Îţi mai aminteşti cum ai ajuns acolo?

Da, jucam la Poli Timişoara. Mi-am dat seama că i-am impresionat şi au decis să mă ia.

Cu ce jucători din Ghencea te-ai împrietenit?

Cred că am fost foarte apropiat de Pawel Golanski şi Zapata, dar mi-am respectat toţi colegii.

 

Cum te-ai înţeles cu Gigi Becali?

Gigi este o persoană care solicită şi respectă o persoană care îşi cunoaşte slujba şi dă tot ce are mai bun. Deci, cred că m-am înţeles destul de bine cu el. Nu-mi amintesc să fi avut vreo problemă cu el în afară de faptul că nu am putut să-mi fac meseria din cauza accidentării.

 

Povesteşte-mi cele mai frumoase amintiri din perioada în care ai îmbrăcat tricoul roş-albastru.

M-am simţit foarte bine la Steaua. Pentru mine, cea mai frumoasă amintire rămâne câştigarea Cupei României (în 2011, după o finală câştigată cu 2-1 în faţa lui Dinamo, pe stadionul Silviu Ploeşteanu din Braşov – n. red.).

 

Ai evoluat în grupele Champions League. Care partidă ţi-a plăcut în mod special? Ce fotbalişti adverşi ai remarcat?

Primul meu joc împotriva lui Arsenal în Liga Campionilor (0-1 pe stadionul Ghencea, gol Van Persie – n. red.) şi cel cu Sevilla (1-2 pe Ramon Sanchez Pizjuan, gol Ovidiu Petre pentru roş-albaştri – n. red.) au fost o experienţă extraordinară. Dani Alves şi Jesus Navas de la Sevilla m-au impresionat cu adevărat când am jucat împotriva lor. 

 

Cât de greu ţi-a fost în momentul când te-ai accidentat şi ai stat pe tuşă o lungă perioadă?

A fost foarte greu, pentru că nu am putut face ce îmi place. Aveam o pasiune de neimaginat (pentru fotbal – n. red.). 

 

Cine te-a ajutat cel mai mult să treci peste momentele de cumpănă de atunci?

Toţi oamenii din club m-au ajutat cu adevărat, medicul, maseurul, preparatorul fizic. Toată lumea de acolo.

Te gândeai că mai poţi juca după prima accidentare pe care ai suferit-o la Steaua?

Da, eram sigur că voi continua să joc. Operaţia mea a fost bună, recuperarea a fost bună şi Steaua a avut multă grijă de mine. 

 

Te-am văzut de multe ori la televizor rugându-te înainte şi în timpul meciurilor. Credinţa este un lucru care te face mai puternic? Cât de importantă este pentru tine?

Credinţa este foarte importantă pentru mine, cred că nu pot face nimic fără Dumnezeu. Nu mi-ar folosi la nimic să câştig întreaga lume dacă îmi pierd sufletul. 

 

Te-ai retras în 2013. Accidentările au fost principalul motiv sau au existat şi altele?

Cred că accidentările au fost principalul motiv. Majoritatea echipelor văd un jucător cu un astfel de istoric al accidentărilor, cum sunt eu, ca pe un risc pe care nu sunt dispuse să şi-l asume. În plus, am fost dezamăgit de lipsa de profesionalism a ultimului club unde am jucat (Gabala, din Azerbaijan – n. red.).

 

Cine este antrenorul care ţi-a influenţat cariera cel mai mult?

Fiecare antrenor cu care am lucrat mi-a influenţat cariera într-un fel sau altul, dar tenicianul pe care mi-l doream şi de la care încă îmi doresc să pot învăţa este Cosmin Olăroiu. 

 

Cine a fost idolul tău din fotbal? 

Cafu.

 

Dacă ar fi să te descrii ca fost sportiv de performanţă, ce ai spune despre tine?

Mă voi descrie ca un adevărat fotbalist profesionist. Principiul meu a fost să dau tot ce am mai bun (pe teren – n. red.) şi să nu am regrete la final.

 

Data naşterii: 24 martie 1984

Locul naşterii: Lagos, Nigeria

Înălţime: 1,73 m

Post: Fundaş

Echipele la care a evoluat: Ebedei (Nigeria), Teleoptik (Serbia/ 2003-2004), Partizan Belgrad (Serbia/ 56 de meciuri între 2004 şi 2006), Politehnica Timişoara (Liga 1/ 45 de meciuri în perioada 2005-2007), FCSB (Liga 1/ 58 de meciuri în intervalul 2007-2011) şi Gabala (Azerbaijan/ 4 meciuri în sezonul 2012-2013).

Palmares: Campion naţional în Serbia şi Muntenegru cu Partizan Belgrad (2004-2005), optimile Cupei UEFA cu Partizan Belgrad (2004-2005), Cupa României cu FCSB (2010-2011)

Palmares individual: 3 selecţii în echipa naţională de seniori a Nigeriei (2007-2008), 5 partide bifate în grupele Champions League pentru FCSB, în toate fiind integralist (0-1 cu Arsenal, 1-2 cu Sevilla, 0-2 cu Sevilla, 1-1 cu Slavia Praga şi 1-2 cu Arsenal)

Alte date: Campionatul cucerit cu Partizan Belgrad a fost penultimul din istoria Republicii Serbia şi Muntenegru. În acea ediţie, formaţia lui Emeghara a terminat competiţia fără înfrângere, cu un bilanţ de 25 de succese, 5 remize, 81 de goluri înscrise şi doar 20 primite. Marea rivală a lui Partizan, Steaua Roşie, s-a clasat pe poziţia secundă, la şase puncte de locul 1. În cele 30 de etape, Emeghara a lipsit doar de şase ori din primul 11. A fost coleg cu nume sonore din fotbalul sârb precum Sasa Ilic (22 de meciuri şi 16 goluri în ediţia 2004-2005), Nikola Grubjesic (23 de meciuri şi 12 goluri în ediţia 2004-2005), Srdan Radonjic (17 meciuri şi 10 goluri în ediţia 2004-2005), Simon Vukcevic (26 de meciuri şi 10 goluri în ediţia 2004-2005), Miroslav Radovic (19 meciuri şi 3 goluri în ediţia 2004-2005), Zoran Mirkovic (23 de meciuri şi 2 goluri în ediţia 2004-2005) şi Ivica Krajl (24 de meciuri în poarta lui Partizan în ediţia 2004-2005).

 

În calificările pentru grupele Cupei UEFA din 2004, Emeghara le-a întâlnit pe Oţelul Galaţi şi Dinamo Bucureşti. Ambele formaţii din ţara noastră au fost eliminate de către Partizan. În turul doi preliminar, gruparea de la Malul Dunării a scos un 0-0 la în primul joc, desfăşurat pe stadionul lui Farul Constanţa. A doua manşă, în care Emeghara a fost rezervă, s-a încheiat cu victoria sârbilor, scor 1-0. În ultimul tur dinaintea grupelor, Dinamo a condus cu 1-0 la pauză prin golul lui Dănciulescu, dar Partizan a reuşit o ”remontada” şi s-a impus în final cu 3-1. Partida de pe Lia Manoliu s-a terminat fără goluri, Partizan mergând în grupele Cupei UEFA datorită rezultatului din tur. Sârbii s-au calificat în 16-imi de pe locul al treilea, sub Middlesbrough (0-3) şi Villareal (1-1), dar peste Lazio Roma (2-2) şi Egaleo (4-0). În 16-imi, Partizan a eliminat-o pe Dnepr (2-2, 1-0). În faza următoare a obţinut un egal în primul meci cu ŢSKA Moscova (1-1). Parcursul european a luat final după două goluri primite în ultimele 22 de minute ale returului din capital Rusiei.

Curiozităţi: În cele cinci meciuri din grupele Champions League (ediţia 2007-2008), Emeghara a purtat numărul 13, despre care se spune că aduce ghinion. Poate că e doar o superstiţie în legătură cu acest număr, cert e că începutul anului 2008 i-a schimbat definitiv cariera lui Emeghara.